Blue Midnight Color of Kpop (XI)

In noaptea albastra se mai aude doar linistea care se sparge in cioburi marunte. Fumul de tigara se amesteca cu mirosul sufletului schilodit, muribund. Ma intind pana la capatul lumii sa ma caut, sa caut raspunsuri la intrebari nerostite...
Ma cert si ma impac cu mine insami. Bucati de viata le sortez in sertarul de amintiri iar lacrima imi mangaie obrazul. Mi-as dori sa stiu un descantec si sa pot tese albastru in jurul frumusetii intrezarite si pierdute, a incertitudinii persistente, a sperantelor care se descopera in momentele de neliniste sau care se precipita...
Vreau albastru, cu nenumaratele lui chipuri, cu surprizele lui, vreau sa-l simt ca o evidenta care traverseaza lumea imperfecta a aparentelor, care din izvor devene fluviu, capabil sa-mi  umple intreag sufletul.
Incerc sa ma definesc, ca nu cumva cuvintele sa ma agate albastru si sa nu ma mai regasesc in spatiul confluentei dintre armonie si iubire...
Pana cand somnul mi-ar fi alinare, pana cand eu nu am un loc al meu in povestea albastra, ma pierd printre alte zeci de chipuri si sentimente laolalta. Ma intorc numai cand dau pagina in urma si ma regasesc acolo... Si doar atunci ma cuprinde nostalgia si reiau lectura de la capat doar ca sa ma pot da din nou uitarii cu usurinta...
Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...

Blue Midnight Color of Kpop (X)

Viata isi incepe zbuciumata cale intr-o fecunda stralucire albastra. Durere si lumina, ne coboara sau ne inalta in abisuri pustiite de singuratate. Si supliciul asteptarii ne vlaguie si asteptam lumina albastra sa rasara nechemata sau sa se cufunde in adancuri, ca sa desavarseasca chinurile creatiei...

Cautam in cele mai neasteptate locuri, asteptam sa se ingane dimineata cu asfintitul, rascolim prin cotloane si sertare uitate, disecam maruntaiele gandurilor, incercand sa ne ridicam din adancuri. Ne vrem lumina, dar suntem prizonierii propriilor noastre nimicuri si ne prabusim tot mai adanc dincolo de noi...

Uneori tristetea musteste de fericire, iar caderea este doar inaltare. Candoarea spiritului nu mai poate fi tinuta in frau. Nesensul capata forme plutitoare si intelesuri profunde, iar seninul albastru pare a se inalta din nimic...

Un zambet e mai pretios decat daca am trece dincolo de orizont. Un lucru marunt, dar facut din iubire poate valora mai mult decat orice comoara. Bucuria noastra vine din launtru nostru, odata cu dragostea... Sa nu asteptam ceea ce cerem caci, cu siguranta, vom primi ceva mai bun...

Sa ne eliberam tristetea din inimi, sa ne luam mana de mana si suflet de suflet, sa simtim impreuna si sa traim acelasi scenariu. Sa mergem impreuna pana cand timpul albastru va pune geana peste geana...

Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o poveste albastra asa...

Blue Midnight Color of Kpop (VIII)

Bajbaim in noaptea albastra  cautand acel necuprins care sa ne cuprinda toate iubirile, in care sa incapa toate golurile pe care le-am vrea implinite. Faramitam trecutul, il reciclam, in speranta ca intelesurile, aducerile aminte, iluziile fantomatice, agoniile descantate la lumina lunii, pierzania, greselile noastre consemnate si contabilizate... toate vor striga in fata portii numita Speranta. Doar ecoul mut, contorsionat in strafundul inimii le va raspunde...

Intr-o mare de albastru, intr-o unire fecunda, supliciul desavarsirii in chinuri zamisleste noi crampeie albastre. O farama de durere, un parg subtire, aproape invizibil, intre cadere si inaltare in tanguitoarele abisuri pustiite de singuratate...
Rascolim infrigurati prin maruntaiele gandurilor si neputinciosi asteptam ca a umbelor chemare sa ingane asfintitul cu noaptea. Cu privirile incetosate, cu inimile vlaguite ne afundam mai tare, mai adanc, orbecaind dupa un albastru stralucitor, ne lasam dusi de val spre nicaieri fara sa inotam inspre un mal...

Nimic nu are sens, intelesurile se risipesc precum confetiile purtate de vant... Degeaba duram timpului sufletul brazdat de amar, candorile spiritului mustesc de tristete, singuratatii ii vorbim despre insingurare... Amalgamul albastru ne poarta haotic prin viata si respiram durere...
Viata ne este Raiul si Iadul deopotriva. Incercam sa ne ridicam din adancuri, dar dincolo de noi haul ne tine prizonieri ai propriilor demoni care ranjesc had la nenascuta noastra moarte. Ne pierdem in noaptea albastra cautand acel necuprins care sa ne cuprinda toate iubirile, in care sa incapa toate golurile pe care le-am vrea implinite...

Si-am incalecat pe-o sa si-am mai spus o minunata poveste albastra asa...

Ganduri dedicate lui Kim Hyun Joong, in speranta ca va avea forta de a se regasi pe sine

Blue Midnight Color of Kpop (VII)

Deschid larg fereastra si sorb cu nesat din noaptea albastra. O senzatie stranie ma incearca.... Respir adanc si ma uit in jur... Toate lucrurile sunt la locul lor, oamenii sunt la locul lor. Doar eu le privesc de undeva de sus. Parca plutesc intre doua lumi si nu ma pot decide unde sa ma opresc, caci amandoua imi par straine...

O sumedenie de ganduri ascunse alta data prin cearceafuri, pitite prin sertare sau dulapuri ma coplesesc. Ganduri care striga, sau mute... ori prea aspre, ma fac sa simt o durere acuta. Am senzatia ca un sunet surd imi intra in vene, ca nu mai pot scapa, ca visele mele se pierd...
Am tacut cand ar fi trebuit sa vorbesc. Am vorbit cand poate ar fi trebuit doar sa fixez un punct pe tavan. Spiritul ma incendiaza, ma mistuie. Sunt prizoniera in propria-mi suferinta. Raţiunea ma arde.
Las larg deschisa fereastra ca noaptea albastra sa ma invadeze. Adorm fara sa stiu ce-i ala somn, iar visul, desi pare real, e dintr-o viata imaginara... Dimineata, toate lucrurile sunt la locul lor, oamenii sunt la locul lor. Imi scot masca de sub perna si o pun pe fata. Si plec in lume sa ma caut...

Si-am incalcat pe-o sa si-am mai spus o poveste k-pop albastra asa...

Blue Midnight Color of Kpop (IV)

In labirintul tacerii imi tarasc pasii in cautarea luminii. Obosita sa mai pun intrebari sau sa mai raspund. Visele pervertite le-am aruncat la cosul renuntarii.

Evidenta si desavarsita potrivire a lucrurilor, o stiam transparenta, dar acum imi este atat de neclara. E frig. Si tarziu. Noaptea a deschis o usa dincolo de care mi-e teama sa trec. In prag, o mare de frunze uscate se destrama in adierea vantului.
Mi-e frica de mine insami. Mi-e frica chiar sa recunosc ca mi-e frica. Mi-e frica chiar de dimineata care vine caci iar va trebui sa dau cortina la o parte sa-mi joc rolul pe scena vietii.

Ma cufund in ceva nedefinit. Plasa intinsa de lucrurile amagitoare e acum goala.  Doar soaptele albastre se mai aud in jurul meu. 

Si-am incalecat pe-o sa, si-am mai spus un blue story asa...